Jan Nedelcu decisese ca în mintea lui să vadă lucrurile altfel decât erau în realitate. Cele patru femei dedicate lui şi le imagina ca fiind slujitoarele unui pașă. Bineînţeles că pașa era el, ignorând că, în realitate, nu era decât un prizonier de care femeile astea profitau cât puteau. Vorbea cu fiecare dintre ele şi le cerea câte un anumit lucru, pe care oricum ele îl făceau şi îl făceau cu o delicateţe demnă de slujitoarele unui monarh. Numai că acest joc îi amplifica ideea că, de fapt, femeile ar fi putut fi cu adevărat slujitoarele lui. Starea lui de spirit era excelentă datorită acestui mic truc. În loc să-i ceară vreuneia dintre femei să-l şteargă şi să-l cureţe pe gât, ar fi fost de ajuns doar să lase puţin capul pe spate pentru ca ele să-i înţeleagă imediat dorinţa. Adormise chiar cu ceva timp înainte ca ele să termine ritualul de pregătire pentru somn. Şi prin somn a continuat acest joc al imaginaţiei, visându-se regele tuturor femeilor de pe planetă. În visul lui se făcea că era singurul bărbat de pe pământ şi că toate femeile din lume erau la dispoziţia lui. Femeile din visul lui erau goale şi voiau să-i atingă sexul ca pe o mare minune. Iar el, ca un adevărat rege, căruia îi pasă de supusele lui, le satisfăcea pe fiecare şi de aceea era într-o erecţie continuă, precum Priap. Cele patru femei, văzându-i somnul agitat şi mădularul ferm, îl mângâiau încercând să-l liniştească. Prin somn, mâinile lui le atingeau pe ale lor.
Una dintre cele patru, lăsându-şi veşmântul să cadă, se aşeză uşor alături de el, în timp ce celelalte îi mângâiau pe amândoi. Dorinţa lui creştea prin somn. A ei creştea în mod conştient, pentru că nu simţise de ani de zile ce simţea acum. Atât de mare fu dorinţa femeii, că începu să plângă, închinându-se la membrul lui. Celelalte trei, parcă nemaiavând răbdare, o apucară de umeri şi de picioare şi o întoarseră cu spatele la el. Se ghemui fericită şi speriată, în timp ce femeile făcură posibilă acuplarea. Jan părea că doarme în continuare, chiar dacă prin somn sau în semitrezie se mişca aproape inconştient. Avea însă ca prin vis senzaţia că le satisfăcea, în acelaşi timp, pe toate femeile din lume. Penisul lui era demiurgul care împrăştia sămânţa asupra tuturor.
Dimineaţa s-a trezit obosit, dar cu o senzaţie de plăcere pe care nu ar fi vrut să o risipească sau să o piardă vreodată. Se aşeză pe spate, cu o mână sub cap, şi realiză că era gol, că nu mai avea pe el pânza în care îl înveliseră femeile înainte de a adormi. Se uită la membrul lui dureros de ferm şi se întrebă dacă nu cumva visul lui fusese aievea. Revăzu cele patru femei zâmbitoare, de o parte şi de alta a patului. Nici ele nu mai erau acoperite decât pe umeri cu o pânză care curgea pe sâni şi cobora printre picioare, acoperindu-le sau dezvelindu-le sexul după cum se mişcau. Cea de-a cincea femeie îşi făcu apariţia în cort, parcă puţin ruşinată, şi se aşază în genunchi ridicând o rugă zeului Fertilităţii, dar încercând să nu se uite către bărbatul din pat. El însă o privea insistent, aşteptând momentul în care avea să se dezbrace și să vină la el. Femeia îşi ridică doar capul, lăsă veşmântul acela de pânză să curgă de pe trupul ei şi când se ridică, goală, părea o statuie de abanos. Jan Nedelcu avea faţa scăldată în lumina ce venea dinlăuntrul său. Închise ochii şi se văzu din nou singurul bărbat de pe pământ, asaltat de toate femeile din lume. Îi simţi trupul cald întinzându-se lângă el, atingându-i mâinile pregătite să o primească. O prinse şi o strânse puternic, ca şi cum ar fi vrut să-şi contopească trupurile.
„Te rog să mă ierţi, Doamne, dacă plăcerea carnală mi-a luat minţile, dar simt că trebuie să-ţi mulţumesc că m-ai adus aici, rosti în gând. Poate crezi că am luat-o razna, poate crezi că nu mai sunt normal, dar îţi sunt recunoscător pentru ceea ce trăiesc acum. Te rog doar să mă laşi să mai simt de câteva ori ce simt acum şi… apoi, dacă vrei, pot să şi mor. Nu am crezut niciodată, ca bărbat, că poţi trăi o plăcere carnală atât de intensă.”
Împreună cu femeia, ireal de frumoasă, cu corpul înfăşurat pe al lui ca într-o sculptură de Rodin, dar nu de marmură, ci de abanos, acoperiţi amândoi de cele opt mâini care îi mângâiau completând corolarul de senzaţii, Jan Nedelcu trăia cea mai simplă, dar şi cea mai intensă dragoste pe care o simţise până atunci. Până şi glasul i se topea în acea plăcere nemaiîntâlnită. Ar fi vrut să o întrebe cine este, să încerce să o facă femeia lui, iubita lui, dar nu avea voce. Când ea s-a ridicat şi s-a desprins de el aproape smulsă de cele patru femei, Jan simţi o sfâşiere, ca şi cum i-ar fi fost rupt ceva din interiorul lui.